Nu-i niciun suflet din această lume doar al meu

Și nici vreun zâmbet care să-mi slujească drept credință,

N-am niciun colț de umăr, să mă reazem când mi-e greu,

N-am îndurare de la nimeni când îs prins în suferință.

Eu sunt sortit să fiu al pribegiei zilnic călător,

O arșiță în gândul și pe buzele celor din jur,

N-am pentru cine să mă păstrez visător,

Nu are cine să mă vindece de-al inimii murmur.

Nici astăzi nu îmi zădărește cineva vreun zâmbet,

Nici mâine nu-mi va dojeni vreo mână lacrima,

Nu știe nimeni să mă vindece de urlet

Sau să îmi ia din cale, fără lăcomie, patima.

N-am reușit să-mpart vreodată binele și răul

Și nu am strecurat în sufletul de lângă dragostea,

În viața asta prea târziu am înțeles traseul

Și prea curând necazul și-a vrut partea sa.

Nu-i niciun suflet din această lume doar al meu,

Nici ce-mi apasă sinele nu-mi aparține,

Umblu prin iubiri frânte ca un teleleu,

Nu am nimic, cred că ai luat totul cu tine.