Nu-i niciun suflet din această lume doar al meu
Și nici vreun zâmbet care să-mi slujească drept credință,
N-am niciun colț de umăr, să mă reazem când mi-e greu,
N-am îndurare de la nimeni când îs prins în suferință.
Eu sunt sortit să fiu al pribegiei zilnic călător,
O arșiță în gândul și pe buzele celor din jur,
N-am pentru cine să mă păstrez visător,
Nu are cine să mă vindece de-al inimii murmur.
Nici astăzi nu îmi zădărește cineva vreun zâmbet,
Nici mâine nu-mi va dojeni vreo mână lacrima,
Nu știe nimeni să mă vindece de urlet
Sau să îmi ia din cale, fără lăcomie, patima.
N-am reușit să-mpart vreodată binele și răul
Și nu am strecurat în sufletul de lângă dragostea,
În viața asta prea târziu am înțeles traseul
Și prea curând necazul și-a vrut partea sa.
Nu-i niciun suflet din această lume doar al meu,
Nici ce-mi apasă sinele nu-mi aparține,
Umblu prin iubiri frânte ca un teleleu,
Nu am nimic, cred că ai luat totul cu tine.