Și poate nu a fost să fie
Decât o vară-mpotmolită în mândrie,
Un snop de amintiri ce încă dor,
O pasăre ce-și sparge al său zbor.
Și poate nu a fost să fie
Decât o dragoste lipsită de moșie,
Ce s-a plimbat ca un prost obicei,
Ca un ateu flămând ce schimbă dumnezei.
Și poate nu a fost să fie
Decât o surdomută melodie,
O sârbă ce zbătea a binecuvântare,
O doină ce plângea a „nu știu, dar mă doare”.
Și poate nu a fost să fie
Decât un rău ce-a dus la nebunie,
O grijă ce neobrăzată iar m-a năucit,
Un ghiont înfipt în suflet, adormit.
Și poate nu a fost să fie,
Decât o tristă, siropoasă poezie,
Pe care încă sper să o păstrezi,
Da, te-am iubit! Știu, nu mă crezi.
Mi se pare minunat felul în care metaforizezi cuvintele și nuanța pe care le-o oferi.
Ți-am citit aproape toate articolele și mă regăsesc în majoritatea, felicitări și mult noroc în continuare ❗😊
Mulțumesc tare mult pentru cuvintele frumoase! Te îmbrățișez, Amalia! :*