Tuesday 31 March 2020

N-am învățat nimic în ultimii 3 ani. N-am învățat nici măcar faptul că nu e vorba doar despre o zi, doar despre o tragedie, doar despre un nenoroc.

Nu pricepem nici astăzi cum e să plângi când se cer domolite tinere arsuri, nu vrem să credem că se poate altfel, pentru că altfel înseamnă să începem să fim noi altcineva. Altcineva mai bun pentru altcineva mai rău, altcineva mai implicat pentru altcineva dezinteresat, altcineva mai guraliv pentru altcineva care doar scrâșnește trist din dinți, oftează și merge mai departe… mai departe de noi.

Nu ne-am îndrăgostit de viață, n-am prins încredere că ăsta este timpul nostru, gramul nostru de timp pe care îl putem vinde cu credință pe un gram de fericire. N-am înțeles că toate grijile lumii valorează mai puțin decât „Ai grijă de tine!”, că doare ca azi să ne putem saluta, iar mâine să fim nevoiți a ne uita.

Nu știm să iubim. Nici pe mama, nici pe tata, nici pe bunica, nici pe bunicul, nici pe alți sfinți, nici măcar pe noi. Dacă ne-am iubi, ne-am suna, ne-am chema, ne-am căuta, ne-am rostogoli împliniți unii prin sufletele celorlalți și noi prin sufletul nostru și nu ne-am mai smulge niciodată din brațe.

N-am învățat nimic în 3 ani, decât să atârnăm niște sfârșituri de un hashtag și să nu lăsăm pe nimeni să vorbească despre ce a fost, sperând că astfel, în tăcere, se va îneca și ghinionul de-a mai fi.

Îmi pare rău că trebuie să-ți spun, dar nu am învățat nimic. Nimic. Atât au însemnat 64 de lumi ce au prăbușit universuri întregi.

Nimic.

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *