Thursday 22 October 2020

Campionii nu se nasc, ci se cresc cu lacrimi

roland garros

Muncă, muncă și iar muncă. Asta curge prin venele oricărui campion, de aceea m-am enervat la culme după ce reprezentanții turneului Roland Garros au postat pe Facebook, după finala de la Paris, mesajul „A champion is born!”. Neinspirat mesaj, neinspirat moment și am să-ți spun de ce.

Acesta nu e un articol doar despre Halep, ci e și despre ce n-am spus și am trăit și eu, cândva, la un nivel de zeci de mii de ori mai mic decât Simona.

Am fost învățat de mic că fiecare victorie înseamnă multă muncă. Am dormit cu nopțile pe bănci, ghemuit ciorchine, încuiat în școală, încât încă mai simt și astăzi cicatricile din lemnul blaturilor reci. Acele striații pe care mulți colegi ziua le mâzgâleau cu pixul din plictiseală, le număram undeva spre răsărit cu marginea obrazului.

Au fost zile în care deschideam geamul să simt că mai trăiesc și-mi auzeam colegii cum râdeau în timp ce se plimbau în jurul zidurilor. Voiam și eu afară, dar mai voiam și să fiu cel care la final câștigă. Închideam geamul și deschideam iar cărțile, iar se făcea liniște, iar rămâneam doar eu și bâzâitul neoanelor a căror albeață devenea tot mai tăioasă cu cât înaintam spre miezul nopții.

Dormeam cât să nu simt că a mai trecut o zi, dormeam cam de la ora 3:00 până la ora 6:00. La 6:10 ieșeam din clasă nesătul de somn și mă duceam spre cameră. Făceam un duș rapid, cât să îmi potolesc junghiurile de prin spate, luam uniforma și plecam la ore.

Mai lipseam din când în când, nu ca să stau degeaba, cum spuneau unii, ci ca să apuc să citesc ce nu am reușit în ziua dinainte, căci niciodată parcă n-am făcut tot ce-am putut, niciodată nu era de ajuns.

Mereu dezamăgit de mine. Așa am fost, așa sunt și acum. Mereu dezamăgit că n-am făcut mai mult, că nu am dat mai mult, că nu am construit mai mult. Mă cert pentru că nu reușesc mereu, pentru că se întâmplă să dezamăgesc. Pe mine și pe alții.

Știi mirosul acela, al cărților îngălbenite și zăpăcite de atâta bătrânețe? Îl respiram cu greu în clipele în care plângeam pe ele că nu mai pot, că este greu și parcă… parcă nu se merită. A durut orice pierdere, dar mai tare a durut disprețul oamenilor, pentru că lumea asta mare are numai două colțuri: „ai pierdut” și „am câștigat”.

Lacrimile s-au ascuns în cărți, în perne și în suflet. După un timp nu le mai simți, ci mergi tot mai departe. Ei te judecă, tu faci noduri la jigniri și sari pe ele ca să urci.

Am plâns și când am urcat pe scene după diplome, când am strâns în palme medalii, plachete și recunoștințe. Am plâns și când am reușit, când fiecare olimpiadă a devenit o amintire dragă, când fiecare premiu m-a învățat să trec peste eșec.

Am plâns și astăzi când a câștigat Simona primul ei grand slam. Am văzut în fiecare punct cum munca ei de-o viață plesnește mingea. Am plâns. Eu când ating o bancă sau o carte simt cum în mine se zbat toate nopțile nedormite, toate lacrimile moarte, tot murmurul neoanelor, toată munca și toată durerea din spatele unui zâmbet.

Oare câte miliarde de astfel de trăiri ca ale mele se ceartă într-un om ca Halep, care a făcut infinit mai multe lucruri pentru omenire decât aș reuși vreodată să fac eu?

În spatele oricărei reușite, fie ea și neînsemnată pentru unii, se află obsesia de a visa și munca necesară pentru a-ți permite să închiriezi un vis. Campionii adevărați, cum e Simona, nu se nasc, nu răsar de nicăieri, ci cresc mușcând din dezamăgiri și încercări.

Plângi, Simona! Ai muncit îndeajuns de mult încât să plângi. Azi nu te-ai născut, cum cred unii, ci azi ai făcut ce știi mai bine: ai muncit ca să-ți permiți să plângi… de fericire. Eu știu că nu a fost noroc, ci muncă căptușită cu nesfârșite nopți pline de lacrimi.

Sursă foto: WTA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *