Thursday 22 October 2020

Nu mă judeca pentru că sunt neîmblânzit de lume, că mă încred în oameni cu ochii lipiți orbește cu picături de stele, că vreau mai multă poezie și mai puțină piele.

Nu mă judeca că am ales să curg din lacrimi în cuvânt, din sânge să m-arunc în umbra ta, din întâmplare să-mi hrănesc dorul de-nstrăinarea mea.

Nu mă judeca că mă tot mint, că mă tot sting, că mă urăsc, că mă rup, că mă sfârșesc, că mă uit de dragul tău, că da, că nu, că de mine nu mai știu.

Nu mă judeca că îmi leg doruri, că port cu mine teama și plăcerea de a fi cu tine, nu mă judeca că am ales să mă ascund în crăpăturile din sânge, nu mă judeca că pasul nu îmi cântă, ci îmi plânge.

Nu mă judeca că tot mă-ncred în superstiția dragostei, că te aștept prins într-un zbor ce duce spre cădere, că tot mai vreau să îmi vorbești despre plăcere.

Nu mă judeca că stau pe mii de vise sparte, că reușesc s-ating naiv buricul sufletului pe fiecare parte, că pipăi viața ziua și trag în piept din ce în ce mai multă moarte noaptea, că nu mai știu cum se desparte în silabe libertatea.

Nu mă judeca pentru ce am ajuns să fiu, durerile și amintirile m-au învățat să scriu.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *