Friday 30 October 2020

Nu ți-am mai scris de mult, pentru că sunt cu capu-n praf de nori și cu ochii ghemuiți în ochii tăi, că sunt chemat de îngeri să le povestesc cum te-am găsit și blestemat de oameni că te-am întâlnit.

Nu ți-am mai scris de mult, de frică să nu ne strivim între cuvinte, să nu te pierd printre mărturisiri necunoscute, să nu mă lași închis să cresc într-o beție ce ar numi-o unii, simplu, poezie.

Nu ți-am mai scris de mult, că nici nu știu cum să măsor în vorbe dorul meu de tine, că n-am habar cum doare depărtarea și nici cum fruntea mea s-ar despărți vreo zi de fruntea ta.

Nu ți-am mai scris de mult, căci am uitat tot alfabetul când te-am zărit pe tine și nu mai știu decât să spun cum te iubesc, iar asta e copilărie, nu vreo artă sau meșteșugărie.

Nu ți-am mai scris de mult, nici dimineața când cafeaua-i aur lângă tine, nici seara când orbesc a somn și te ascund în mine, nu vreau ca soarele să știe cum că-mi ești lumină, nici noaptea că o-nșel și ești de vină.

Nu ți-am mai scris de mult, nu-i timp de alergat între păcate, îndoieli și adevăr ca orișicine, nu-i timp de vorbe și speranțe, e timp doar pentru noi, e timp și bucurie între amândoi.

Nu ți-am mai scris de mult, nu e nevoie, știi prea multe. Nu ți-am mai scris de mult, nu ai nevoie de cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *