Friday 30 October 2020

Cât de necruțătoare ești cu mine! Cât de toamnă-mi ești, că m-ai lăsat sărac și veștejit, să port de unul singur povara zilelor toride și verile în care ne iubeam doar noi!

La nimic n-ai renunțat, ai luat până și ploile mai dulci și vântul slab, uscat de soare. Azi a îmbătrânit trecutul, iar între noi stă toată bruma lumii și a crescut cât anul rugina ce ne-omoară. Mi-e frică de frunzele coapte, mi-e teamă de sinuciderea ierbii, mi-e groază de anotimpul despărțirii noastre.

Azi e târziu să te mai chem, dar cum ar fi o toamnă fără tine? Te rog, nu te ascunde iar de viață, vino și dă-mi din milă un sfârșit de vară, vino și tulbură-mi durerea c-un sărut cam ars, de august. Lasă să se scrie toate poeziile, să se cânte toate cântecele, să se danseze toate dansurile, să ni se-ntoarcă toate verile, să ne iubim și-n toamna care-mi ești!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *