Friday 30 October 2020

Seara târziu… mult prea târziu

blog acatrinei catalin

Și fiecare seară se lasă peste suferința mea, peste sfârșitul nostru pe care-l simt cu de-amănuntul numai eu. Pun capul pe neprimitoarea pernă și parcă niciodată nu mi-a fost mai puțin somn ca acumul ăsta ce ține de când tu mi-ai plecat.

Dau din timpul meu și mai iau și de la alții ca să mă vindec de iubire, căci timpul curăță durerea, așa spun legendele îndesate cu minciuni. Mă socotesc adesea o ființă blestemată de neputința de a-ți înțelege depărtările și îmi închipui în fiecare noapte în câte feluri te-am avut la braț și în câte feluri m-ai uitat. Nu te visez, pentru că eu nu știu să dorm, ci te trăiesc în fiecare secundă nepătimaș, doar cu măsură.

Te văd, te strig, te reclădesc din pofte și-apoi te-alung. Mă scutur mai apoi de tot ceea ce-mi ești, te lepăd la o margine de suflet și totuși nu te las. Eu nu-s ca tine, un om nepăsător la chemări, neispitit de fericire, neîncercat de dorințe. Privesc spre lună și văd prin ea soarele de mâine, când mă gândesc să mă îmbrac de sărbătoare, că poate te trezești la timp să vii să-mi dai măcar un semn că mă iubești grozav.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *