Sunday 25 October 2020

N-am idee unde să încadrez un astfel de film. Dacă l-aș cataloga drept dramă, atunci aș fi nedrept față de toate momentele pline de romantism prezente în film. Totuși, nu e numai romantic, deoarece unele secvențe sunt chiar amuzante, așa că mai bine o las baltă și vă las pe voi să decideți, cu toate că aș spune că e un amestec bine închegat.

Her e o poveste despre singurătate, despre cum ne dăm silința să ne ferim de pustiul sufletului. Ironia sorții face ca Theodore, personajul principal, trecut deja printr-o căsnicie eșuată, să lucreze tocmai ca scriitor într-o companie care se ocupă cu întocmirea de scrisori intime pentru alți oameni.

Într-un astfel de viitor lăcuit de consumerism, în care oamenii dau naibii iubirea, Theodore se arată a fi un hipersensibil care caută mai presus de toate să simtă, fiind „amorțit” de monotonie.

Astfel, el își cumpără un sistem de operare, care după instalare se dovedește a fi o companie plăcută pe nume „Samantha”, o simplă voce suavă și extrem de înțelegătoare, ce îl cucerește imediat.

Eu nu îmi mai permit să spun astăzi că întâmplarea e SF, când smartphone-ul i-a înlocuit pe cei apropiați, dar dacă vouă vi se pare prea de tot… eu zic să mai vorbim despre asta și prin 2020. :))

Încetul cu încetul, prietenia dintre cei doi se transformă într-o poveste de iubire care pare perfectă, dar este neîmplinită și aduce mai apoi, inevitabil, dezamăgiri. Ca orice perfecționist în materie de dragoste, Theodore își dorește o poveste de iubire desăvârșită, pe care toate coordonatele sistemului de operare nu o pot construi, ci din contra o pot face să pară caraghioasă și greu de înțeles chiar și în lumea datelor exacte.

N-am să fiu tipul acela care-ți strică cheful de petrecut două ore în fața unui film, de aceea voi fi cât se poate de discret în ceea ce privește finalul peliculei și voi încheia aici bârfele despre Her.

Din punct de vedere tehnic, m-au fascinat culorile, toate cadrele având un iz voit de Tumblr. De asemenea, luminozitatea mi-a atras atenția, pe care nu știu cum să o descriu; cred că „relaxant” e cuvântul la care mă gândesc acum.

M-a dezamăgit numărul restrâns al personajelor, mai apoi anumite secvențe (cele cu tentă erotică care nu prea au ce căuta) și durata lungmetrajului. Două ore și un pic mi se pare mult, mai ales că nu se dorește a fi considerat un produs de duzină, ci unul cu substrat (pe IMDb e notat cu 8 din 10, ceea ce înseamnă că e de calitate, zic eu).

Da, filmul e unul destul de vechi, a apărut în 2013 și a făcut furori la vremea sa, așa încât e posibil să-l fi văzut și tu sau măcar să fi auzit de el. De ce nu m-am uitat la el până în 2017? Păiii… sincer, am vrut să mă uit cândva, însă n-am înțeles nimic și m-au plictisit îngrozitor primele 10 minute. Cred că acum 4 ani eram prea prost pentru această producție, pentru că subiectul din spatele idilei atipice este unul pur filosofic. Oare mai suntem dispuși să trăim într-o lume care nu vrea să mai trăim cu adevărat?

Hai, gata cu melancolia, vizionare plăcută!

Sursă fotografii: imdb.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *