Tuesday 27 October 2020

O explozie de culoare, de entuziasm, încât îți vine să crezi că toți actorii care joacă, fie și episodic, au înghițit curcubeie înainte de a fi pornite camerele. Se dansează la unison printre decoruri sublime, se cântă repede cu răgușeli, cu pauze de respirație netăiate la montaj, se gesticulează cu patos… exact cum vezi numai în filme.

Nu sunt un fan al peliculelor musical, chiar le-am evitat cât am putut, prin urmare nu am văzut nici Camp Rock și cu atât mai puțin High School Musical, însă La La Land e… altceva, nu e o joacă de copii. La La poartă în fiecare părticică din el, în fiecare pixel acea vechime a musicalurilor adevărate, americane, care îți dădeau odinioară poftă de viață.

Ca și când nu se umpluse deja paharul de fericire pentru cinefili, rolurile principale sunt interpretate de Emma Stone și Ryan Gosling, doi actori la care nu te poți uita cu ochii bulbucați cum se iubesc fără să spui „Oooh, ci drăguuuți sunt!”.

Dacă te aștepți la o poveste de dragoste ieșită din tipare, ei bine, vei fi un om dezamăgit, căci întreaga idilă dintre Mia (jucată de Emma) și Sebastian (interpretat de Ryan) e una simplă: doi oameni obișnuiți se întâlnesc de mai multe ori, întâmplător, iar în cele din urmă se îndrăgostesc. Faptul că cei doi dansează încă din prima seară în sincron și își completează versurile într-un cântec proaspăt țesut de ei se numește artă, nu prostie regizorală, deoarece un musical bun nu ia naștere pentru ați arăta cât de banală și normală e lumea, ci cât de anapoda o fac fluturii din stomac să fie.

Întreaga acțiune se întâmplă în Los Angeles, orașul în care toți au dreptul să viseze, însă foarte puțini au și norocul să răzbească. Mia vrea să ajungă o actriță de succes, iar Sebastian speră ca într-o zi să își deschidă un bar unde să se poată respira în voie jazz-ul autentic, de care el era înnebunit. Cu toate acestea, cei doi se lovesc de tot felul de neșanse ce le cam sugrumă visurile și îi exilează în afara aparențelor, pentru că în Orașul Îngerilor, ca să poți trăi, ai nevoie și de bani, nu doar de fantezii și speranță.

Cu alte cuvinte, Damien Chazelle, regizorul filmului (în vârstă de doar 35 de ani), nu construiește personaje și acțiune doar din turtă dulce, ci suflă asupra lor și slăbiciuni, ca de pildă neputința sau nerăbdarea, pentru a nu uita că suntem totuși oameni.

Hihihi, hahaha, jocul de imagini, de muzică, de flirt, de ritm, toate te țin într-o euforie desăvârșită până într-un punct, când Chazelle, ca un demiurg înnăscut, își ia mâna de pe cei doi îndrăgostiți, le trage norișorii de sub picioare și îi coboară pe pământ, le scoate stelele de pe cer și le înlocuiește cu griji agățate pe bolta sufletului. Oricât de rupți din basme par până atunci Mia și Sebastian, aceștia lasă într-un final garda jos, cedează și acceptă de bunăvoie suferința. Episodul acesta n-are cum să nu îți amintească de clipa în care ai renunțat și tu în liniște la cineva, de dragul amintirilor, sperând la împăcare, înțelegând că nici cuvintele nu au mereu un rost.

Sfârșitul filmului e năucitor; nu ți-l dezvălui, dar te asigur că se vrea a fi o lovitură dulce în moalele sufletului și te obligă să realizezi că timpul trece și nu-ți dă voie să repari ce ai stricat, nici să retrăiești trecutul, iar orice sacrificiu are și un cost pe măsura visului spre care ai tânjit.

Recomand pelicula, căci am rămas îndrăgostit de culori, de montaj și de muzica ce se rostogolește prin toate amintirile fericite pe care le-ai adunat până acum. Dacă ești o ființă sensibilă nu poți rămâne nemișcată la ce se-ntâmplă cu și-n lumea La La.

Riscul e că te poți plictisi în primele minute și să renunți ușor la film, fiind obișnuiți cu întâmplările ce se consumă repede, nu ard savuros de încet, dar până la urmă, dacă nu riști, nu câștigi. Doar învingătorii iau totul! 😉

Sursă fotografii: imdb.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *