Wednesday 21 October 2020

Niciodată nu ne săturăm de noi. Rămânem ciungi de alții, rămânem în urma sau înaintea lor, dar niciodată fără noi. Nu ne este frică de moarte, ci ne este teamă doar de moartea noastră.

Ne doare mereu. Ne dor ploile, ne doare fericirea, ne ustură anii, bolim de un reumatism al vieții. Suntem oameni și nu știm cât din cer e al nostru și cât al lui Dumnezeu. Dragostea-i un joc periculos, nu știu mai multe despre ea, nu am habar din ce-i făcută, precis nici ea nu se-nțelege.

Zilele le cumpăr la bucată, șapte la număr într-un cartuș ce îmi ajunge fix o săptămână. Mi-aș dori să mă nasc an, să las să se întâmple în mine lucruri mărețe, apoi să trec fără să fiu uitat, să cresc până devin istorie. Chiar cred că anii se măsoară-n doruri, mărunțișuri sufletești și vise șterse.

Totuși, nici eu n-aș vrea să-mbătrânesc, să simt cum mi se dezlipește lumea de călcâie, să fiu silit să mă îmbrobodesc pentru plecare. Hai să mai stăm, Doamne, măcar o veșnicie.

Încă nu m-am săturat să fiu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *