A doua zi în Moldova a fost parcă un vis. Ne-am dat treziți cu greu, iar și mai greu ne-am apucat să vorbim. Am luat micul dejun în grabă, apoi ne-am urcat în mașină și am pornit spre Orheiul Vechi. Doamna Maria și doamna Lucia sunt doi oameni lângă care nu poți rămâne nicio clipă mohorât, pentru că felul lor de a fi te fac să zâmbești la fiecare pas, să te minunezi de fiecare poveste pe care ți-o spun sau să trăiești alături de dumnealor întâmplări ce le-au zguduit viața.

După aproape trei ore am ajuns la Complexul Istoric Orheiul Vechi, despre care doamnele vorbiseră prea frumos ca să fie real. Am parcat la poalele unui deal și am luat-o la pas spre căpățâna lui, unde stătea crescută ca din stâncă o mănăstire.

În orice parte te uitai, nu puteai să nu caști gura a mirare că există așa ceva pe bune. Râul Răut împrejmuiește canionul, iar crestele abrupte te cuprind din toate părțile.

Pe o stâncă, aproape de mănăstire, stă la loc de cinste Crucea Dorințelor, pe care toți oamenii veniți pe culme o înconjurau. De ce? Se spune că dacă îți pui o dorință și mergi împrejurul crucii de trei ori, ceea ce îți dorești se va împlini. Am mers și eu și am înconjurat-o, deși atunci când mă uitam în jos mă țineam mai cu putere de cruce, văzând prăpastia ce se așternea după cotul stâncii.

Doamna Lucia ne-a spus cu patos și legenda locului: se istorisește că nu demult erau doi tineri care se iubeau, însă doar unul dintre ei avea avere (nu mai știu dacă fata sau băiatul), celălalt fiind sărac lipit pământului. Familiile lor nu voiau în ruptul capului ca cei doi să-și împartă soarta, așa că îndrăgostiții au venit aici, pe buza acestei pietre și au decis să moară împreună. Astfel, au devenit un fel de Romeo și Julieta ai Moldovei și încă se vorbește cu emoție despre ei.

Ajunși la mănăstire, am fost surprins de liniștea de aici. Rămâi doar tu cu gândurile, iar pacea te îndeamnă să te rogi și să fii atent doar la ce contează.

Mai spre vale însă se află adevărata binecuvânare a locului, mai exact o mănăstire numită „Peștera”, în care cobori printr-un tunel săpat în piatră.

În prima încăpere vei găsi întotdeauna un călugăr ce se roagă, patul său făcut din piatră, un iconostas smerit și… mult din Dumnezeu. În a doua încăpere am rămas surprins de ce-am găsit. Aici, odinioară, călugării au ros în piatră și și-au făcut locuri de nevoință, unde și azi încă se odihnește sfințenia. Ne uitam unii la alții și nu ne venea să credem. Calcarul acesta oare câți oameni ai lui Dumnezeu a dosit?

De la „Peștera” am coborât încet spre satul din vale, Butuceni, un miez de lume desprins din povești, un loc care arată întocmai viața satului, unde timpul nu pleacă nicăieri, iar viața e într-adevăr frumoasă. N-am crezut că încă mai există așa locuri, cu garduri de piatră, cu mici căsuțe cu cerdac și prispă, cu fântâni desprinse de prin basme. Fiecare pas era greoi, căci mă gândeam cum oare a reușit peticul acesta de pământ să se strecoare prin toată fuga asta pentru nou și să rămână autentic.

Tot în Butuceni există și hoteluri, pensiuni și restaurante, care, deși moderne, pe afară au păstrat înfățișarea caselor de altădată. Într-un astfel de local am luat prânzul, iar soarele ne ținea de urât în timp ce sporovăiam unii cu ceilalți vrute și nevrute.

Ne-am despărțit cu greu de Orheiul Vechi, plecând abia spre înserate. Ne-am îndreptat către o altă locație, despre care se spun multe și în România, mai precis mănăstirea Curchi. În poze pare mărișoară, dar în realitate e imensă. E ca un munte de frumusețe și spre norocul nostru, am apucat de-am stat și la o bucată din slujba vecerniei, unde am auzit cum cântă un cor adevărat, câtă fervoare pot avea cântările ce te strigă la rugăciune.

Pentru că de la Curchi la Soroca e drum lung, ne-am urcat în mașină și în grabă am pornit spre casă, unde am luat cina imediat cum am ajuns, apoi ne-am întins la vorbă până s-a făcut ora de somn. Mi s-a pus deja un nod la suflet când mă gândesc că mâine e ultima zi a noastră petrecută aici. Totu-i prea bine ca să se termine… parcă prea bine.