Monday 30 November 2020

Ne-am îndrăgostit ca proștii…

blog acatrinei catalin

Ne-am îndrăgostit ca proștii, fără mustrări de conștiință, fără dureri de cap pentru ce va fi, fără să apucăm să ne mințim sau să răstălmăcim motive să ne ocolim la nesfârșit.

Azi sunt un om înghesuit în lumea asta mare, la un loc cu dorul, în tramvaiul nostru, la fereastra noastră, un om ghemuit lângă grămada visurilor noastre, unde-mi amintesc iarăși de tine.

Aici ne-am întâmplat întâia oară, când ochii tăi curați au încolțit un junghi la mine-n suflet și mi-au smuls singurătatea din priviri. Ne-am bucurat precum copiii că singurătatea s-a lepădat de noi când ne-am găsit și că deodată am învățat să numărăm cu rost până la doi. În ziua aceea sfântă  am trăit mai mult din toate, c-un răsărit mai mult, cu un apus în doi mai mult, c-un infinit mai mult.

Odaie a sufletului meu, sunt în tramvaiul nostru, de ce nu mă zărești măcar o dată? Te rog, apără-mă, ia-mă acasă, ai grijă de mine, nu mă lăsa al nimănui, undeva, departe de mirosul pielii tale.

Iubirea noastră-i simplă, deși nici îngerii, nici oamenii n-o înțeleg. M-ai pus la inimă ca pe un leac, iar eu te-am adorat ca pe o dimineață de vară, ca pe o primă ninsoare, ca pe o ploaie grea de toamnă, ca pe un mugur prea primăvăratec.

Mi-ai stins întunericul cu lumina ta, mi-ai luat mințile, mi-ai orbit tulburările și m-ai lăsat numai cu patima de tine. Când erai aici, poate să-ți jure Însuși Dumnezeu că nici în Rai nu încăpeam de-atâta fericire.

N-aveam timp să mă gândesc la mine, la oboseala cerului, n-aveam timp decât să te iubesc și îmi era de-ajuns. Eram iubirea ta și-atât; după umbra frumuseții tale mă pierdeam, mă sfârșeam de bunăvoie.

Acum printre fotografii se cuibărește singurul gând al meu… gândul aspru despre noi. Mi-ai rămas în minte drept bucuria ce plăcut mă doare, pacea ce mă chinuie, sărutul ce mă vindecă, moartea ce mă naște, iar norocul meu… norocul meu încă mai poartă binecuvântarea ta. Unde ești să-mi mângâi supărarea, să mă duci din nou la început de drum, în fașă, unde ești să mă salvezi de mine?

Ne potrivisem respirațiile, bătăia inimilor, gândurile, veșnicia, totul și rămăsesem pe pământ doar eu și tu. Noi doi, cam multă fericire și o viață. Mână în mână, suflet în suflet. Așa ne-am cheltuit întreaga tinerețe, apoi ai obosit și ai plecat.

Am căutat în toate integramele numele tău, în toate poeziile versul tău, în toate filmele ochii tăi, în toate melodiile bucuria ta. Am încercat să găsesc în drogherii parfumul pielii tale, dar mi-au zis că mireasma tuturor anotimpurilor laolaltă nu poate fi înghesuită niciodată între pereți de sticlă.

Am luat la rând cabinele de telefon sperând că voi auzi și din greșeală vocea ta, că la un capăt de fir urechile tale mă așteaptă și mă cer. Am cercetat fiecare stea în parte, dar niciuna nu are strălucirea ta, nici soarele nu știe de ce nu i-ai mai răsărit și astăzi.

Am întrebat și ceașca de cafea dacă mai simte gustul buzelor tale și mi-a zis că totul e amar de când dulceața sărutului tău a părăsit-o. Nici oglinda nu mai ține minte cum arăți, ci doar că ai fugit cu tot cu perfecțiunea ta și înc-așteaptă cumințică să te-ntorci acasă.

Am plâns, am râs, am bolit, am regretat, am reușit, am făcut cam toate lucrurile pe care le credeam banale și am așteptat să te întorci.

Tu ai plecat, eu am rămas să te iubesc anapoda, defectuos, cum mă pricep. Prost obicei să mai mustesc și astăzi după tine, dar fără respirația ta a mea nu are rost.

Te aștept, iubire, în tramvaiul nostru ce zgârie norii și mângâie pământul. De ce nu-mi ești? De ce întârzii? De ce nu vii să mă dezlegi de tine?

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *